Fahrenheit 451

Fahrenheit 451 este un film realizat în anul 1966, scenariul având la bază romanul cu acelaşi nume de Ray Bradbury. Filmul este regizat de François Truffaut, avându-i în rolurile principale pe Julie Christie, Cyril Cusack şi Oskar Werner . Temperatura de 451 grade Fahrenheit (aprox. 233°C) este declarată a fi "temperatura la care hârtia începe să ardă".

Intriga

Scenariul este aparent simplu: Montag este un “pompier” eficient, în pragul unei viitoare avansări, într-o lume (incredibilă) în care cartea, de orice natură ar fi ea, este cel mai mare şi, poate, singurul duşman adevărat al omului acelor vremuri (viitoare, probabil). Misiunea lui (primară – dar şi singura pentru că este exclus faptul că pompierii ar fi luptat vreodată împotriva flăcărilor) este aceea de a detecta oamenii care deţin cărţi (fapt totalmente ilegal), de a le cotrobăi locuinţele, cotloanele mobilierului şi locurile ascunse (care sunt dintre cele mai ciudate) pentru a pune mîna pe toate cărţile, care sunt strînse, mai apoi, în saci şi arse – proces care imprimă o bucurie devastatoare în sufletele acestor pompieri; o mulţumire de necrezut, sălbatică, oglindită crud in privirile lacome şi satisfăcute, ca de canibali prea înfometaţi. În lipsa acestor neobişnuite activităţi, ei devin instructori pentru viitorii lor înlocuitori – elevi şi studenţi. Orele de studiu susţinute sunt parcă de rîs sau parcă de plîns – se fac demonstraţii despre cum se caută sau se ascunde o carte, un fişier, o sursă scrisă de informare.

Cărţile sunt condamnate pentru că “îi fac pe oameni nefericiţi”, îngînduraţi şi antisociali; sunt “prostii care pot înnebuni omul” şi “cei care le citesc devin nemulţumiţi de vieţile lor”. Biografiile sunt “poveşti despre morţi”, iar fericirea este posibilă doar cu preţul egalităţii (un fel de comunism – în fond, toţi locuitorii se numesc, între ei, “veri”). Este o lume imbecilizată prin excelenţă. Un soi de cretinism. Aici, ştirile relatează evenimente de “mare importanţă” statală, adică faptul că, într-o anume zi, au fost descoperite şi arse “n” kilograme de cărţi. Este o lume a oamenilor sterili unde lecturarea, desigur, este un act interzis şi profan, dar cînd Montag se hotărăşte ferm să descopere conţinutul unei cărţi (“Trebuie să citesc. Am de recuperat totul!”), el citeşte extrem de greoi, aproape literal, urmărind paragrafele cu degetul şi neomiţînd nimic din lectura sa – aceasta însemnând informaţii suplimentare, cum ar fi: editura, anul, localitatea, codul de înregistrare al cărţii, etc.

Oamenii abuzează de droguri, consumă foarte de multe pastile, probabil şi ca înlocuitor al hranei, şi – fapt remarcabil şi strident – acestea nu au denumiri. Lucrurile, nu doar pastilele, se recunosc după culoare şi după o cifră specifică, ataşată. Oamenii se tem de denumiri, este o lume desemantizată, impersonală, rece. Rostirea unor cuvinte (ca “război”, “iubire”, etc) este aproape un sacrilegiu. Ei îşi mai amintesc vag care este sensul lor sau că acestea au existat cu adevărat. Aici domină o frică naivă de recunoaştere, totul este înstrăinat, generalizat sau îndepărtat, omis. Ei practică o (aparentă) uitare impusă. În sinea lor se regăsesc, rar, semne ale civilizaţiei părăsite… Monopolul, aşa cum era de aşteptat, aparţine televiziunii, plină de programe stupide, ilogice, absurde, inutile, cu scopuri de pacifism extrem (şi nejustificat); emisiunile răspund preocupărilor minuţioase pentru înfrumuseţarea doamnelor, pentru întreţinerea mediului casnic - spaţiu care nu pare a fi părăsit. Străzile sunt mai mereu pustii, iar oamenii nu se pot dezlipi din faţa fascinantului ecran.

Deşi pare de necrezut, societatea aceasta mai are şi cazuri izolate de iubitori ai cărţilor. Ei ripostează în acest loc unde sunt lipsiţi de şansa libertăţii; nu se feresc să strige, să critice realul: “Nu trăiţi, vă omorîţi timpul!”. Ei (re)cunosc misterul şi-l afirmă: “Cărţile astea aveau viaţă în ele. Mi-au vorbit.”. Unii le mănîncă – coincidenţă paradoxală, căci ele sunt hrană spirituală: pentru suflet şi pentru minte – de frică să nu Ie ardă cineva. Sau, în mod tragic, refuză să-şi părăsească locuinţele-biblioteci şi acceptă să fie arşi de vii, acolo, în mijlocul cărţilor, tărîm nespus de drag care le cere sacrificiul suprem – al morţii acceptate şi încuviinţate cu durere.

Dar şi mai incredibil este că toti aceşti iubitori de cultură, de lectură, de cuvinte, de idei, au cu adevărat un tărîm al lor. E departe, la marginea pădurii, pe urmele unei căi ferate împăienjenite de vegetaţie, de mult nefolosită, de pe vremea cind oamenii obişnuiau (încă) să citească. Aceasta este fabuloasa împărăţie a oamenilor-cărţi, adică a acelor oameni care au renunţat la identitatea umană şi au adoptat-o pe cea a unei cărţi (preferate) pe care au învăţat-o pe de rost, de la cap la coadă şi pe care o recită, cu drag şi bucurie, oricui e dornic să cunoască. Ei sunt “pe dianafară vagabonţi, pe dinăuntru biblioteci” şi se recomandă călduros: “Eu sunt Jurnalul lui Henri Bulard de Stendhal.”

Parere : filmul acesta la fel ca si romanul este foarte bine realizat ca poveste , il recomand cu caldura ( desi cred ca ajunge cea din film / roman ) 10/10 from me ^^

My God ... WTF?...nu imi vine sa cred .... cretinism este putin spus -_-"...daca au ajuns sa arda cartile....cu PC- urile ce mai fac? (daca aflasera de asa ceva).

Ma intreba ce gust o fi avand cartea "Winnetou" ca demult vreau sa o termin si nu mai reusesc ... si cum are trei volume cred ca o sa imi ajunga hrana spirituala.... -_-"

Anywayz...chiar m-ai facut foarte curioasa sa vad si filmul asta ... as vrea sa vad si eu cum traiesc oamenii astia

Huuuuummmm ... Temari-chan ... titlul e cu subinteles ^^ nu ai citit intriga ? xD Sau daca ai citit-o mai reciteste-o ca sa intelegi mai bine ca asa am zis si eu prima data dar dupa am mai citit again si ... si vei descoperi tu ce se intampla defapt